Povestea C(e) nu am să o uit nicicând

Acum 1 an, 3 luni și o săptămână eram la maternitate și ne pregăteam să îl primim în brațele noastre pe Bubu. Nașterea lui a fost cea mai dificilă și emoționantă experiență din viața mea. Un carusel emoțional, cu suișuri și coborâșuri. Am ajuns plini de entuziasm și anticipare la maternitate la ora 9:00 dimineața. La câteva ore distanță, pe măsură ce contracțiile creșteau în intensitate și durerile se amplificau, am simțit că ajung la capătul puterilor. Confruntată cu faptul că asistentele îmi spuneau că ele nu cred că va fi posibil să nasc natural din cauză că nu sunt suficient de dilatată, moralul meu ajunsese la pământ. Valuri de durere veneau și treceau prin mine, presiunea enormă îmi tulbura starea de spirit într-atât încât cred că picasem într-un soi de depresie la gândul că va trebui să intru pe masa de operație dacă nimic nu se schimba în următoarele 30 minute. Soțul meu era alături de mine în momentele acelea și extrem de tulburat și el de tot ce se petrecea. Niciunul dintre noi nu mâncase de mai bine de 6 ore. Cine a avut timp să mănânce? Eram ca două ibrice uitate pe foc. Din cauza foamei și a stresului, el se albise la față și îl luase amețeala.

Mi-am adus aminte și i-am spus că pregătisem în bagajul pentru maternitate și un mini-kit pentru astfel de situații. Cumpărasem cu ceva zile în urmă de la Farmacia La Preț Mic pentru el un flacon de vitamina C , un remediu personal – achiziționat dintr-o farmacie online descoperită de o prietenă- unde se găsesc și alte vitamine la preț mic.

Imagine preluata de pe Farmacia La Preț Mic

De fiecare dată când dintr-un motiv sau altul se află într-o astfel de situație în care se simte lipsit de putere și fără vlagă, un pahar cu apă și o tabletă efervescentă de Redoxon îl ajută să se redreseze aproape instant. Prin minte îmi trec fulgerând gânduri rătacite de când eram copil și mestecam capsule de vitamina C sau când furam din cutia mamei câte o tabletă efervescentă. Pentru mine era asemenea sucului de la dozator, îmi plăcea enorm să beau un pahar cu Vitamina C vara.

Aproape că mă împăcasem cu ideea că după ore și ore de travaliu urma să trec prin cezariană. Cufundați în agonie, credeam fără doar și poate că astfel se va încheia ziua- pe masa de operație. Însă minunea salvatoare a venit prin schimbarea de tură a asistentelor. În clipele următoare își face apariția de nicăieri o tânără doamnă cu zâmbetul pe buze, plină de încredere și efervescență. “Ce faceți, d-na G.?” Îi aud parcă și acum vocea. Amabilă și caldă, de parcă ne știam de-o viață. “Haideți, ce îmi spun fetele pe sală, că nu se poate? Ia să vedem, ce avem aici?” Părea foarte hotărâtă să schimbe deznodământul poveștii mele. Întâmplarea face că – odată cu venirea ei și a suflului de speranță și determinare ce izvorau din fiecare cuvânt rostit de ea, eu reușisem să ating acei 10 cm de dilatare ideali pentru nașterea naturală. M-a ridicat cu brațele ei și m-a ajutat să merg în altă sală de nașteri. Nu știu dacă s-a gândit că o schimbare de decor o să ma ajute, dar ceva sigur părea diferit în toată povestea. Optimismul a reușit să i-l insufle și doamnei Doctor, care dintr-odată părea mult mai încrezătoare că vom avea un deznodământ fericit până la finalul serii.

La ora 20:45, 12 ore mai târziu, îl țineam pe pieptul meu pe Bubu, o mogâldeață mică cu ochi strălucitori și umezi, cel mai de preț dar al vieții.

Viața însăși.

Filmul ăsta o să se ruleze mult timp de acum înainte pe fundal, undeva adânc în mintea și inima mea. Pare ireal, de necrezut cum un străin îți poate atinge atât de mult sufletul. Omul acesta bun m-a ridicat de jos cu o vorbă și mi-a risipit chiar și cel mai întunecat gând. M-a prins de mână cu blândețe și m-a ajutat să văd lumina. Mi-a șters sudoarea de pe frunte și m-a ținut de mână până la final.

Mulțumesc din suflet! N-am să te uit!

Articol scris pentru Proba 11 – SuperBlog 2019

Imagine Cover din galeria proprie

Advertisements