De ce e bine sa uiti tot ce credeai despre parenting inainte de a fi parinte

Inainte sa fiu mama cand incercam sa imi imaginez cum o sa fie viata cu un copil totul arata destul de diferit in mintea mea. Idealizam mult totul si imi placea sa imi imaginez si sa cred ca am sa fiu o mama cat mai buna, rabdatoare, ca am sa ma joc cu el tot timpul si o sa il invat foarte multe lucruri si ca o sa fac astfel incat acest proces de descoperire si obisnuire a lui bebe cu lumea sa fie pe cat de distractiv posibil atat pentru el cat si pentru mine.

Sunt multe lucruri pe care nu le poti patrunde cu mintea si nu le poti intelege cu adevarat decat atunci cand esti parinte. E greu sa iti imaginezi cum o sa fie viata de mama doar observand alte mame cu copilasii lor. Asta pentru ca noi ca oameni tindem sa ne concentram pe anumite detalii care nu ne plac sau sunt in discordanta cu principiile proprii atunci cand studiem relatia altor parintii cu copii lor si sa ne spunem in sinea noastra: “hmm, eu nu am sa fac chestia asta cu copilul meu cand o sa fiu parinte” sau “eu nu mi-as lasa copilul sa faca asta”. Ne construim mental acest parinte conceptual ce vom deveni de indata ce vom avea un copil si in personalitatea caruia vom transfera cu mare tact si delicatete toate principiile si obiceiurile pe care le consideram sanatoase si necesare pentru buna dezvoltare a unui viitor adult bun, responsabil, implicat, ambitios, etc. – toate acestea printr-un parenting cu blandete.

E normal sa vrem tot ce e mai bun pentru copiii nostri, chiar si cand acestia sunt doar la stadiul de concept. E sanatos chiar sa incercam sa ne formam un fel de plan sau idee a ce am vrea sa il invatam mai presus de orice, acel ceva care ar putea sa il indrume catre cea mai buna versiune a sa. Insa nu trebuie sa ne lasam purtati prea usor de val si atunci cand luam contact cu realul, cu viata adevarata de parinte nu ar trebui sa ne simtim descurajati daca nu e totul roz asa cum era in imaginatia noastra ante-bebe.

Unul din aspectele asupra carora visam cu ochii deschisi este ca eu si sotul meu vom face parenting asa cum scrie in carti, ca vom imparti 50/50 responsabilitatile si timpul petrecut cu bebe astfel incat amandoi sa reusim sa ne odihnim si sa nu ne pierdem mintile. Ca vom face totul asa incat Ilie sa ne cunoasca la fel de bine pe amandoi, sa fie in largul lui cu mami si tati si sa poata ramane singur cu oricare din noi daca e nevoie o zi intreaga. Doar ca ce sa vezi, in viata nu e mai niciodata ca in filmul ce se ruleaza mental, pentru ca deseori cand ne imaginam anumite aspecte ale unei viitoare vieti uitam detalii destul de importante de logistica.

Normal ca nu am putut imparti egal timpul petrecut cu Ilie deoarece inevitabil unul din noi trebuie sa fie un pic mai focusat pe munca si proiecte in desfasurare. Si pentru ca am alaptat evident atasamentul lui bebe a inclinat destul de organic balanta catre mami, asa ca mi-am asumat acest lucru si am renuntat la iluziile pe care le aveam legate de parenting. Lucrul asta a venit destul de natural, deoarece eu ca mama –dupa ce am nascut–am inlaturat sistematic aproape orice gand din minte ce nu avea legatura cu bebe. Am inteles ca pentru noi parentingul este abilitatea de a face compromisuri impreuna cu partenerul de viata si de a decide ce e cel mai bine pentru familie. Prioritatea mea a devenit Ilie si inca este si acum, la 1 an si 2 luni. Cumva creierul de mamica a scuturat orice subiect considerat inutil si orice veche “ambitie” pe plan profesional. Desigur inca mai am momente cand simt lipsa unor activitati conexe cu profesia mea, insa sunt adanc ingropate in tonele de griji pe care mi pe fac zilnic, mult inabusite aceste ganduri. Le aud uneori succint asemenea zgomotului de fundal dintr-o cafenea aglomerata pe langa care trec cateodata in drum spre alta destinatie alaturi de cel mic.

Asa arata viata unui parinte. O plimbare frumoasa cu multe ocolisuri si a carei ruta nu este decisa de noi, ci de bebe. O aventura frumoasa si de multe ori dificila, cu obstacole si greutati in care personajul principal este cel mic, noi parintii avand rolurile de “supporting characters” asa cum au actorii secundari in filme.

Mesajul este unul cat se poate de optimist si frumos. Rolul de mama e plin de satisfactie si bucurii, atunci cand te astepti mai putin. E o perioada minunata (desi grea) in care reusesti sa intelegi cu adevarat ce inseamna sa pretuiesti micile bucurii ale vietii si sa inveti de la un omulet cum sa te bucuri in stil mare de orice lucru simplu, ca bucuria si iubirea se regasesc in gesturi sincere, in lucruri mici si in momente trecatoare.

Advertisements