Iubirea ce-o porți pe al tău deget

Când eram copil se întâmpla destul de des să rămân singură acasă. Uneori doar pentru câteva scurte clipe, iar în alte zile chiar și pentru câteva ore. Mama lucra cu jumătate de normă, iar eu eram în vacanța de vară. Cred că aveam 5 ani când mi s-a trezit curiozitatea pentru tot ceea ce era ascuns privirii mele: haine din dulap, pantofi, bijuterii, toate obiectele care păreau ascunse de mama pentru mine prezentau foarte mult interes. Curiozitatea specifică copilăriei mă îndemna să cercetez minuțios fiecare sertar sau ungher al vreunui dulap de prin casă. Știam că “nu am voie” să umblu prin dulap, dar ce crezi? Fix asta era primul lucru pe care îl făceam când rămâneam home-alone.

Era o experiență nemaipomenită să descopăr tot felul de articole vestimentare, poșete și încălțăminte ce îi aparțineau mamei. Desigur că pe unele din ele le și probam, cred că mulți copii fac asta din dorința de a se simți mai apropiați de părinții lor. Însă în dulapul parinților mei unul din rafturi îmi era complet inaccesibil. Raftul de sus al dulapului, unde mama ținea gențile ei de ocazie, câteva caciuli și șalul din blană. În una din gențile plic ale mamei stăteau la loc de cinste bijuteriile. Ferecate într-o cutiuță de bijuterii, așezată în geanta din piele întoarsă – preferata mamei. Acolo nu puteam ajunge decât cu gândul, deoarece chiar și cocoțată pe un scaun eram mult prea mică. Zi de zi puneam la încercare vreo idee, eram determinată să ajung la cutiuța cu bijuterii. Însă n-a durat mult până să mă prindă mama și să ma urecheze serios pentru că nu îi ieșisem din cuvânt.

Fast-forward un pic. La 11 ani dezvoltasem din nou o pasiune pentru bijuterii. Aveam o pușculiță galbenă 🐖 în care strângeam fonduri pentru brățări, cercei sau inele. Eu și vecina de la patru treceam aproape zilnic prin fața vitrinei cu bijuterii din cartier. Discutam și alegeam piesele preferate, visam la momentul când vom strânge destui bani pentru a ne cumpăra prima brățară handmade de argint. Țin și acum minte prima mea brățară cumpărată din banii strânși de Crăciun. Am mers să colindăm toate familiie din cartier pentru asta. Am purtat-o cu mândrie multe luni fără să o dau jos de la mână.

Mai târziu amorul pentru bijuterii s-a stins puțin, cu capul în nori și purtată de adolescență prin liceu și ulterior prinsă în mrejele facultății. Deși purtam uneori cerceii mei preferați, brățările deveniseră un obstacol în calea desenului la planșetă, așa că am renunțat o perioada la a le purta. Primii ani de facultate sunt și acum o nebuloasă, s-au scurs rapid și fără milă.

Ce n-o să uit niciodată e momentul când l-am cunoscut pe S. Eram în anul 4 la Arhitectură. Primesc un mesaj online. Era el, încercând să lege o conversație cu mine (o necunoscută). Îmi povestește despre o amenajare a unui bar și îmi cere părerea. Stabilim să ne întâlnim pe 11 noiembrie. Eu – încă nesigură dacă ma duc la un date sau un interview. Emoționată până la cer, de teamă să nu mă fac de râs hotărăsc să mă îmbrac cum m-aș îmbrăca la office, ținută all-black și îmi pun o pereche de cercei lungi de argint. Mă privesc în oglindă și lipsește ceva. Port o cămașă petrecută cu decolteu în V. Îmi spun “ar merge un colier de argint“. Noroc că aveam unul perfect pentru ocazie. Sunt gata. Ies val-vârtej pe usă, eram în întarziere. Pe drum opresc la prietena mea. Îmi spune să îmi schimb topul, cămașa e prea serioasă. Mă conformez și alerg spre troleibuz. Mă întâlnesc cu el la Piața Unirii. Cel mai blând zâmbet și cei mai duioși ochi pe care i-am întâlnit vreodată. Îmi spune că vrea să îmi arate un loc, o cafenea amenajată recent de el. Însă o găsim închisă, așa că mergem spre centru într-un bar amenajat industrial de un alt arhitect cunoscut. După ce comandăm ceva să mâncăm mă întreabă daca vreau sa merg la teatru cu el într-o zi. Încep să cred că e un date. Dupa câteva ore de vorbit non-stop decidem să mai stăm în oraș și mergem într-un club. Îmi vorbește atât de pătruns despre proiectele lui și modelarea 3d. Mă gândesc că aș putea să mă îndrăgostesc de băiatul ăsta. Nu știu când se face dimineață. Ne luăm la revedere fără nici un sărut. Nu știu ce să cred. Ori e cel mai dulce băiat, ori a fost un interview. Sau poate că nu mă place?

11 luni mai târziu. S se întoarce din Grecia, dintr-o excursie cu tatăl și unchiul său la Athos. Îl aștept în garsoniera unde stau cu chirie și îmi povestește pe scurt despre peripețiile de pe drum și de pe vasul Ouranoupolis – Athos. Apoi pentru că e târziu și e extrem de o obosit Ne spunem noapte bună. A doua zi la prânz după ce mâncăm împreună îi sună telefonul. Era unchiul lui. Îl întreabă ce face. Nu apucă să îi spună că e la mine. Sunt la 1 m distanță de el. Ei iși continuă convorbirea. În secundele ce urmează aud vocea unchiului său prin telefon: “Ei, și ??? Ce ai făcut,mă? I-ai dat inelul?”. Încremenim amândoi. Ne uităm unul la altul și izbucnim în râs. El îi răspunde “Nu,mă!! Tocmai ce m-ai dat de gol!”

Și așa am fost cerută în căsătorie de (unchiul) băiatul(ui) care nu m-a sărutat la prima întalnire cu 11 luni în urmă.

Bijuteriile sunt povești. Povestea din spatele inelului meu este aceasta: pe drumul înapoi de la Athos S le povestește tatălui și unchiului lui că vrea să mă ceară în căsătorie. Opresc la Thessaloniki în căutarea unui inel. Găsește inelul perfect și se întoarce acasă. Pentru că e târziu și vrea să plănuiască o seară specială alege să aștepte puțin, dar unchiul care ardea de curiozitate nu știe de planul lui și îl dă de gol a doua zi în timp ce luam amândoi prânzul la mine. Momentul a fost greu de descris în cuvinte, pot să spun doar… așa a fost să fie. S închide telefonul uimit de ce se petrecuse și mă întreabă: “deci… vrei să te măriți cu mine?”. Eram înmărmurită.

Ce credeți că am răspuns?

Imagine din galeria personala

Astăzi – 6 ani mai târziu– avem împreună o bijuterie de băiat.

Articol scris pentru Proba 9 a competiției SuperBlog 2019.

colaj cover articol realizat cu imagini de pe siteul Canva.

Advertisements